Angajaţii singurului spital din ţară, și din Europa, care îngrijeşte bolnavi cu lepră, situat în Tichileşti, județulTulcea, fac apel, pe facebook, către cei care îşi permit să doneze alimente, în special varză şi castraveţi, să le ofere ajutorul, deoarece banii pentru asigurarea hranei ultimilor 10 pacienţi sunt insuficienţi.

„Bună ziua! Vă scriu în speranţa că sunt gospodari care pot şi îşi doresc să facă un bine. Aş vrea să îi rog să doneze sau să dăruiască sau să facă pomană cu câteva legume care le prisosesc. Eu lucrez la singurul spital din Romania care îngrijeşte bolnavi de lepră – Spitalul Tichileşti (Isaccea, judeţul Tulcea). În prezent mai avem 10 pacienţi internaţi. Problema este că statul alocă doar 11 lei/ zi/ om pentru hrană. Suma este foarte mică pentru a putea asigura trei mese pe zi, şi preţurile la alimente sunt aşa cum ştim cu toţii. Dacă e cineva dispus să doneze, să ştiţi că nu avem nevoie de cantităţi mari, ci doar cât să punem pentru iarnă nişte castraveţi la murat, un bidon de varză, câteva (20-30) de borcane de compoturi şi gem. Orice e binevenit. Totul pentru 10 persoane. Putem veni noi (angajaţii) să culegem, oriunde în Tulcea, Constanţa, Brăila, Galaţi. Sau, dacă doriţi să ne vizitaţi, să ne cunoaşteţi, vă aşteptăm cu drag”, scriu, pe Facebook, angajaţii Spitalului.

Totul a pornit de la o postare făcută pe Facebook de către fostul meu coleg, jurnalistul Cosmin Dragomir. A distribuit apelul celor de la Tichilești și, mai departe, povestea a devenit virală. SIGUR oamenii de acolo vor primi ajutor. De la noi, de la oameni, NU de la stat.

Zeci de persoane au răspuns acestui apel, iar cea care a făcut postarea a declarat ulterior că acesta a fost o cerere de ajutor, şi nu un apel disperat, pentru că oamenii de la Tichileşti au tot ce le trebuie pentru o viaţă mai bună.

Dramele de lângă pădurea de tei

După dealuri, lângă păduri de tei și salcâm, sunt porțile albe ale Spitalului Tichilești. E liniște și aer curat. Spitalul Tichileşti nu mai este un loc de izolare. Ar părea raiul, dacă nu ar scrie mare Leprozerie. Altfel, habar nu ai avea că acolo trăiesc, încă, oameni cu destinte frânte, dar cu sufletul senin, pentru că doar el a putut rămâne neatins de boală. Ce-i drept, poate l-au măcinat alte dureri, alte neîmpliniri. Nu fizice, pentru că lepra nu doare. Paradoxal, dar această boală invalidantă NU doare. Doar mutilează. Boala afectează nervii periferici, iar la nivelul membrelor leprosul nu mai simte nimic, nici durere, nici căldură, nici frig, nimic, e ca și cum ar trage după el mâini și picioare moarte. Așa se face că bolnavii se pot răni, fără să simtă nimic, iar rănile lor se vindecă foarte greu sau deloc. Din când în când, unora l-i se mai fac amputații, pentru că boala mai mănâncă puțin din ei, la propriu. Ce chin poate fi mai cumplit decât să fii viu, conștient, lucid, și să vezi cum te descompui? Și, totuși, oamenii de acolo sunt senini și par să aibă sufletul împăcat. Sunt resemnați. Nu judecă pe nimeni și nu s-au supărat pe Dumnezeu. Se bucură mult de vizitatori, chiar dacă unii nu vor să fie văzuți, și pivesc din case, de după perdele, iar alții încearcă să-și ascundă mâinile. Însă stigmatul apare și pe fețele lor. Unii nu mai au un ochi, sau pe ambii, iar, în timp, trăsăturile chipului se modifică, se ridează excesiv, se descarnează. Dar, așa cum am spus, sufletul rămâne neatins, și simt la fel ca noi toți.

O viață în chiliile albe

Ca un sătuc arată mica lor comunitate. Un sătuc cu căsuțe mici, albe, ca niște chilii. Pe vremuri erau mai mulți locatari, dar pentru că lepra este o boală eradicată, au tăit acolo o viață, unii acolo s-au născut, iar, peste vreme, numărul lor s-a împuținat. În timp, majoritatea s-au mutat în cimitirul de pe deal.

Acum au rămas 10 bătrâni, îngrijiți cu dăruire și afecțiune de puținul personal: o mână de asistente și infirmiere. Sunt toți ca o familie: pacienți și angajați. De trei ori pe zi, infirmierele le aduc mâncarea în cămăruțele lor. 11 lei este alocația zilnică de hrană. În urmă cu mulți ani, cantina nu exista, leproșii primeau doar câteva alimente de bază și bani cu care, la sfârșitul săptămânii, puteau să-și cumpere alimente de la țăranii din satele învecinate.

Statut de internați pe viață

Pacienții de aici sunt vindecați, acum, de forma activă a bolii, dar niciunul dintre locatari nu a uitat, însă, momentul în care a ajuns aici. Odată ce au trecut de poartă, viața de dinainte a dispărut. Unii și-au întemeiat familii aici, în leprozerie, și au avut copii. La unii s-a transmis temuta boală, la alții nu. Așa se face că, acum, unii bătrâni sunt vizitați de copii, nepoți sau strănepoți, care trăiesc afară, dincolo de gardul alb, pentru că sunt sănătoși. Stigmatul bolii nu și-a pus amprenta asupra lor. Statutul de internați pe viață nu i-a impiedicat pe bolnavii de la Tichilești să fie, la urma urmei, niște oameni normali, care au avut ghinionul să sufere de o maladie care desfigurează și pentru care omenirea păstrează un mereu actual sentiment de groază. Nu sunt prizonieri, au putut să plece oricând din spital, cu bilet de voie. Unii au și plecat, au muncit pe câmpuri și pe șantiere. Bolnavii au dus o viață obișnuită, s-au iubit, s-au căsătorit, au născut și copii sănătoși. Așa era odată, când erau mai mulți. Acum au mai rămas doar 10 bătrâni și, odată cu sfârșitul lor, se va încheia și istoria a ceea ce presa românească și străină a numit „singura leprozerie din Europa”, așa că locul va fi transformat, în totalitate, în azil de bătrâni. Schimbările au și început. În curte, bătrânii din azil și cei din leprozerie discută ca niște vechi prieteni și își amintesc, cu mândrie, de cele două vizite pe care Jonathan Scheele le-a făcut aici, unde a băut din cana lui Cristache Tatulea și a vorbit cu ei așa cum se vorbește unor oameni normali, unor cetățeni români, europeni.

Jonathan Scheele, omul care i-a tratat ca pe oameni

Jonathan Scheele, fost şef al Delegaţiei Comisiei Europene în România, a efectuat în timpul mandatului său două vizite la colonia de la Tichilești care, după cum chiar el mărturisea, l-au marcat profund. „Cea mai puternică amintire a mea din România este vizita pe care am făcut-o împreună cu soţia mea la colonia de leproşi de la Tulcea, singurul loc din lume unde leproşii încă mai locuiesc în colonie“, spunea Jonathan Scheele în 2005. Și, nu doar că a vizitat colonia, dar chiar a băut din cana unui lepros.

În 2002, Scheele a ajutat Spitalul din Tichilești, iar la prima sa vizită s-a arătat încântat de modul în care au fost folosite fondurile comunitare – 30000 de euro – aici, așa că a aprobat și al doilea proiect, cel pentru înființarea căminului de bătrâni de la Tichilești. Acum, acesta funcționează aici, iar alături, într-un pavilion mare, alb, și în câteva căsute mici, albe, locuiesc ultimii bolnavi de lepră.

Managerul Vasiliu, venerat de pacienții de lângă care nu a plecat

Colonia de la Tichilești este condusă de medicul Răsvan Alexe Vasiliu, medic specialist dermato-venerologie. El a ajuns aici în 1991, pe vremea când văzuse bolnavii de lepră doar în cărți. A găsit aici 61 de leproși. Doctorul Vasiliu a aplicat bolnavilor, pe parcursul anilor, tratamentul polichimioterapic (multidrogterapia – MDT), care a reprezentat actul decisiv în eradicarea leprei în România.  Medicul Răsvan Alexe Vasiliu a fost decorat în 2011 cu Ordinul National Serviciul Credincios în grad de Cavaler pentru toată activitatea desfășurată în sprijinul bolnavilor de lepră. Tot atunci, asistentele medicale Tanța Babușca și Cornelia Miloșevici, de la aceeași unitate medicală, au primit Medalia Meritul Sanitar clasa a III-a.

Dr. Vasiliu este omul care și-a legat viața de bolnavi și pe care aceștia îl privesc ca un sfânt. Îl venerează. Managerul Spitalului Tichilești este și unicul specialist roman cu doctorat în lepră.

Pentru comuniști, Tichileștiul nu a existat

În lume mai trăiesc doar circa 200000 de pacienți cu boala lui Hansen, cunoscută și sub denumirea de lepră. Majoritatea trăiesc în Africa şi în sudul Asiei. Colonia de la Tichilești, Tulcea, adăposteşte acum ultimii europeni victime ale cumplitei boli.

În Evul Mediu, Biserica îi considera pe leproși ca fiind „blestemați de Dumnezeu”, motiv pentru care bolnavii erau alungați și izolați. Mai mult, când ieșeau în lume, leproșii erau obligați să poarte asupra lor clachete (sau plesnitori) prin care-și anunțau prezența pentru ca ceilalți să aibă timp să fugă din calea lor.

În comunism, Tichileștiul nici nu era era trecut pe hartă. Era numele unei văi, ascunsă după dealuri, lângă pădure. Leprozeria era, oficial, scriptic, desființată.

Oamenii nimănui, în subordinea Ministerului Sănătății

La ultimele alegeri prezidenţiale, autoritățile și-au amintit de leproșii de la Tichilești și au venit cu urna mobilă de la Isaccea, însă acum, fiindcă bolnavii nu au trecut spitalul ca domiciliu în buletin, nu mai sunt o miză pentru nimeni. Iar oamenii nimănui aşteaptă să închidă ochii.

Lepra este o boală contagioasă; teoretic oricine poate lua încă bacilul lui Hansen, practic doar două cazuri noi de lepră au fost consemnate în România în ultimii treizeci de ani. Bolnavii de la Tichileşti, acum vindecaţi de forma activă a bolii, au fost predispuşi genetic, având leproşi în familie

Lepra este o boală infecţioasă şi contagioasă, cauzată de bacilul Mycobacterium leprae, ce afectează pielea şi nervii periferici. Primul document cert cu referire la existenţa acestei boli în ţara noastrã, datează din anul 1816, când Dr. Caracaş semnalează prezenţa a 2 cazuri de lepră în Bucureşti.

Spitalul Tichileşti din Isaccea se află în subordinea directă a Ministerului Sănătăţii şi este o unitate medicală de interes naţional unică în România, în care sunt internaţi bolnavi de lepră din toate regiunile ţării. Leprozeria de la Isaccea este şi unica din Europa.