Din culisele unei ceremonii imperiale istorice. Martor la urcarea pe tron a Împăratului Naruhito al Japoniei

Doar doi ziariști străini au avut acces în sala în care au stat invitaţii la ceremonia de urcare pe tron a Împăratului Japoniei, unul dintre ei fiind Ramona Avramenscu de la Televiziunea Națională care a trasmis un amplu reportaj pentru site-ul TVR.

„Capete încoronate şi şefi de stat din întreaga lume, printre care şi presedintele Klaus Iohannis, au asistat marţi, la Tokyo, la ceremonia urcării pe tron a noului împarat al Japoniei, Naruhito. Ritualul tradiţional a fost urmat întocmai, în ciuda controverselor care nu au lipsit: Naruhito a preluat tronul după ce tatăl său Akihito a abdicat, lucru de neimaginat şi interzis până atunci de Constituţie. Caracterul profund religios al ceremoniilor este contestat însă de multe voci.

Un polițist murat până la piele sub pelerina transparentă de ploaie ne cere cu două plecăciuni adânci permisiunea să ne verifice acreditările, apoi ne scanează din cap până în picioare cu un detector mobil. Mai face câteva plecăciuni, zâmbește larg și artificial și ne pune să ne deschidem și gențile pe masa de pe care colega lui șterge energic apa cu un prosop alb, îl stoarce bine și o ia sisific de la capăt. Plouă torențial.

E nouă dimineața și la poarta Kykyo a Palatului Imperial din Tokyo s-au adunat câteva sute de jurnaliști, care așteaptă să fie conduși în locurile prestabilite din care vor filma, vor fotografia sau vor scrie despre ceremonia de urcare pe tron a Împăratului Naruhito și Împărătesei Masako.

Reprezentanții celor 180 de delegații naționale au negociat la sânge permisele de acces, prea puține pentru jurnaliștii străini care își însoțesc la Tokyo premierii, președinții sau regii. E un eveniment istoric și toți vrem o bucățică din el: o poză din cel mai bun unghi, o poveste autentică, un cadru încărcat de emoție. Japonezii sunt toți tăcuți și imbrăcați în costume negre și cămăși albe, acoperite de pelerine transparente și subțiri, care nu fac față ploii, se scurg prin parcul imperial ca niște umbre. Noi, cei din Europa, ne încurcăm în umbrele, vorbim zgomotos și ne mișcăm haotic, fără să ne respectăm locurile desemnate de organizatorii de protocol, care aleargă disperați în jurul nostru, încercând să restabilească ordinea perfectă la care aici se ține atât de mult. Nu le iese.

– Romania? D1? Aiko apare ciufulită din ploaie cu o stație în mână și un teanc de foi atent numerotate în brațe. Ne anunță pe mine și pe Thomas, austriac de la Agenția națională de presă, că ne va conduce în 10 minute în Sala Mare, de unde capetele regale și șefii de stat vor urmări ceremonia. Să bem apă și să mergem la toaletă, în următoarele 4 ore nu mai avem posibilitatea. Ne dăm ochii peste cap, dar e mai mult de formă: suntem singurii jurnaliști străini care vom fi acolo și ne simțim ca și cum l-am fi apucat pe Dumnezeu de un picior: colegii noștri au locuri în ploaie sau în locuri din care nu se vede nimic. Mai devreme un francez arogant de la Le Monde erau gata să se ia la bătaie cu un olandez din cauza frustrării.

O urmăm pe Aiko printr-un labirint de coridoare și scări în spirală, printre cabluri, cutii și pachete, personal de serviciu și războinici îmbrăcați în costume tradiționale, care își aranjează arcurile cu săgeți. La ușa unei încăperi mobilate tradițional, cineva și-a lăsat tenișii New Ballance și inspectează desculț covorul gros, ca și cum ar vrea să vadă cât e de moale. Trecem în continuare printr-o bucătărie, în care e haos, dar într-un colț sunt aranjate impecabil câteva sute de farfurioare de porțelan cu căte o linguriță minusculă, probabil de argint. În ciuda acestor detalii, măruntaiele Palatului lui Naruhito nu au deloc un aer imperial, totul aduce mai degrabă cu o clădire administrativă, învechită și sumbră. Tentația să scoți telefonul să faci poze e irezistibilă, dar Aiko ne supraveghează vigilent, instrucțiunile au fost fără drept de apel: fără fotografii!

Sala Mare îi așteaptă pe înalții oaspeți ai împăratului cu câteva sute de scaune vișinii, cu spătar auriu pe care sunt desenate stilizat crizanteme micuțe, simbolul dinastiei care conduce Japonia. Peretele dinspre curtea interioară este în întregime din sticlă, prin el se vede perfect Tronul de 6 metri din Sala Pinilor, de unde își va saluta poporul în scurt timp Împaratul Naruhito. Primul rând de scaune este pentru regi și alti oaspeți mai de seamă, de acolo vizibilitatea este perfectă. Invitații fără sânge albastru care stau în rândurile din spate vor urmări ceremonia pe niște plasme.

Aiko ne conduce spre scaunele rezervate presei, iar eu și Thomas austriacul ne repezim pe primul rând, înainte să apară japonezii. Avem de așteptat două ore și ne apucăm să inspectăm cartonașele de pe scaune, ca să ne găsim președinții. Încercăm să deducem logica geopolitică a aranjamentului: vicepreședintele Chinei și reprezentanta SUA, secretarul Transporturilor, dar și Sarkozy, care e trecut simplu: fostul președinte al Republicii Franceze, fără nume, sunt așezați pe rândurile din spate, în timp ce președinții unor țări mici au locuri în primul rând. Se pare că japonezii respectă mai mult funcția decât influența pe glob. Cel puțin când e vorba de protocol.

Încep să apară primii invitați: șefi de stat africani, îmbrăcați în uniforme de gală, alături de soții care poartă rochii și turbane tradiționale. Jumătatea din dreapta a sălii e deja ocupată de demnitarii japonezi, care poartă toți frac și par lipiți de scaune, nimeni nu mișcă. Ploaia torențială lovește cu furie peretele din sticlă, iar steagurile tradiționale din curtea interioară se zgâlțâie amenințător: ce zi pentru o încoronare istorică! Îi povestesc lui Thomas că la noi ploaia înseamnă belșug, dar el nu pare convins că furtuna asta poate aduce ceva bun. Sala începe să se umple încet-încet. Președinți din țări latino-americane care afișează banderola specifică pe piept, peste frac sau tunica de la uniformă, doamne sobre, in rochii clasice, cu paiete discrete și soții flamboaiante, în ținute lucioase și coafuri extravagante, toată gama de pălării, de la una de paie pănă la modele sofisticate și avangardiste, costume tradiționale africane și asiatice, mătase și dantelă de la clasicele negru și albastru până la roșu corai și verde brotac.

Pe ecrane încep să ruleze imagini cu familia imperiala: împăratul Naruhito tânăr, într-o drumeție în munți, își cară singur rucsacul, traversează un pod peste un râu învolburat și privește în extaz în jur de pe un vârf înalt. Arc peste timp: împăratul la vârsta de azi, alături de familie, o altă drumeție, cadre identice. Naruhito a încărunțit, entuziasmul din privire s-a transformat în blândețe, munții Japoniei au rămas aceeași. Pe ecran își face apariția prințesa Naruhito, bebeluș. O soție din America Latină, îmbrăcată intr-o rochie de dantelă neagră, cu mâneci transparente scapă un ‘Aayyy!’ plin de tandrețe maternă și începe să filmeze ecranul cu telefonul cu husă verde fosforescent.

Aiko se agită și îmi șoptește la ureche: vine Romania! Klaus Iohannis apare în frac, alături de Carmen, care poartă o rochie lungă de mătase albastră, cu sandale argintii. Se țin de mână, ca de obicei, el e solemn și se uită pe deasupra sălii, ea zâmbește. Thomas mă acoperă subversiv ca să le fac o poză cu telefonul fără să se prindă Aiko. Au locuri în fața geamului, cele mai bune. Sosesc și ultimii invitați, regii Europei: Felipe și Letizia, Carl Gustav al Suediei cu prințesa moștenitoare Victoria, Willem și Maxima ai Olandei. Prințul Charles îi bagă în prinză pe japonezii de la protocol: are o sacoșă de hârtie maro, pe care însoțitorul care îl conduce o cară solemn, ca și cum ar duce însemnele regale britanice. După ce Charles se așază, japonezul se întoarce cu sacoșa goală și armata de la protocol îi caută minute bune un loc: până la urmă o dosesc în spatele ultimului rând de scaune. Oare ce o fi scos Charles din ea? Mă amuz cu Thomas și facem presupuneri foarte neprotocolare.

Pe ecrane apar deja imagini din Sala Tronului. O voce din difuzoare îi instruiește pe iluștrii oaspeți să se ridice în picioare când vor auzi gongul și le cere să nu își folosească telefoanele în timpul ceremoniei. Majordomul în frac își consultă nervos ceasul: se pare că cineva întârzie. Ușile uriașe ca niște panouri de bambus se închid și toată lumea își atintește privirile spre geam și plasme. E liniște perfectă. Jurnalistul japonez de lângă mine poartă o mască de protecție pe față, probabi e răcit, dar chiar și așa îi aud un suspin: e sincer emoționat. Scoate un binoclu micuț și îl îndreptă către geam, scrutând tronul pe care trebuie să apară Naruhito.

La 13 fix, unui șef de stat african cu tunică tradițională ii sună telefonul. Lumea din jurul lui se agită, el îl scoate tacticos și fără grabă din buzunar și îl inchide. Ușile de bambus se deschid din nou și apare invitatul întârziat: un asiatic mărunțel și foarte în vârstă, cu o tunică plină de decorații. Are loc în față, cu regii, dar e prea târziu și plasatorii de la protocol îl așază, ca la teatru, pe ultimul rând, să nu deranjeze lumea. Se închid din nou ușile de bambus și majordomul în frac se uită la ceas și răsuflă, în sfârșit, ușurat.

Ceremonia poate să înceapă.

Sursa foto: tvr.ro