Dovezi ale adaptării omului la viaţa marină
Cercetătorii au descoperit prima dovadă a unei adaptări genetice a corpului uman la scufundări la mare adâncime.
A fost realizat un studio pe indigeni care trăiesc în insule din Indonezia, Malaezia şi Filipine și pescuiesc până la 70 de metri adâncime fără echipament de scafandru, dotaţi doar cu greutăţi şi o mască din lemn.
Până la 60% din timpul zilei de muncă ei plonjează în adâncuri în căutarea peştilor, a caracatiţelor şi a altor crustacee – o durată similară cu cea observată la vidrele de mare – şi pot petrece până la treisprezece minute sub apă fără să respire, potrivit unui studiu publicat în jurnalul Cell.
În urma studiului a rezultat că splina ar fi organul care îi ajută pe indigenii din Bajau să realizeze scufundările spectaculoase.
În urma prelevării de probe genetice a reieșit că splina indigenilor din Bajau era cu aproximativ 50% mai mare în comparaţie cu cea a populaţiei Salu.
Acest organ este important pentru scufundări deoarece eliberează mai mult oxigen în sânge când corpul este plasat într-o situaţie stresantă cum ar fi atunci când o persoană îşi ţine respiraţia.
Splina locuitorilor din Bajau era mai mare atât la persoanele care făceau scunfundări cât şi la cele care nu aveau acest obicei, iar o analiză a ADN-ului a dezvăluit motivul: comparând genomul Bajau cu două populaţii diferite – Salu şi Han din China – oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Copenhaga şi de la Universitatea Berkeley din California au descoperit o mutaţie genetică ce pare să se fi răspândit în rândul populaţiei Bajau.
Sursa foto: Business Insider