Încă există speranță! Inițiativă superbă a unui preot lansată pe Facebook: „Fură o carte! Te-ajută popa!”

Crin-Triandafil Theodorescu este preot și speolog, îndrăgostit de oameni și de povești, care a creat, nu de multă vreme, o provocare incitantă pe Facebook: „Fură o carte! Te-ajută popa!”, transmite life.ro.

Părintele Crin Theodorescu vine din Mangalia și, la vârsta studenției, când cobora de pe crestele munților în căutarea locului unde a stat o vreme Liviu Rebreanu, în Năsăud, a întâlnit pe stradă o fată. Fata este acum soția lui, iar tânărul a decis să rămână în celălalt capăt al lumii pe care o cunoștea pentru a avea familia ce și-o dorea.

Părintele este absolvent de studii teologice, dar și de geografie, iar când nu slujește la Biserica din Lușca, pe care o numește cea mai frumoasă biserică din lume, după Hagia Sofia, lucrează în complexul muzeal năsăudean și îngrijește de peștera Izvorul Tăușoarelor, acolo unde de doi ani de zile îi este coleg și uneori șef fiul său, Mihai.

De ce ați lansat această provocare pe Facebook?

Crin-Triandafil Theodorescu: Pentru că mi s-a părut atât de frumos și înălțător să furi o carte. Există niște furturi, pe care Ionel Teodoreanu le numește undeva furturi lirice, adică să furi o floare când iubești și să furi o carte când ești curios să afli. Ele ar trebui dezincriminate de codul penal. Iar gestul de a fura o carte mi s-a părut ca un răsărit de soare într-o lume cenușie. Mi se pare că nu e totul pierdut.

Astfel am pornit provocarea „Fură o carte, te-ajută popa!”, care s-a bucurat de un succes surprinzător, nu doar din partea copiilor care mă caută și îmi trimit cererile lor, ci și din partea multor oameni care nu mă cunosc, dar care își doresc din inimă să fie printre donatorii acestor cărți.

Cum funcționează?

Crin-Triandafil Theodorescu: Tehnic, e destul de simplu. Primesc mesaje în privat, pe Facebook sau pe Whatsapp, adolescenții sau părinții lor îmi transmit cererile lor, adică titlul și autorul, eu comand cartea, o cumpăr și o împachetez cu două variante de ciocolată, fiindcă m-am documentat. Ciocolata amăruie, cu multă cacao, este cerută în special de domnișoarele din anii terminali de liceu, iar cei mai mici dintre cititori doresc ciocolata cu alune.

Împachetez totul într-o hârtie de ziar, neapărat așa, leg pachetul o sfoară, cum mi-am amintit eu că am văzut cândva un copil sărac pe drumul spre școală, cu cărțile legate cu sfoară, fiindcă nu avea ghiozdan.

La buna înțelegere abandonez acest colet undeva în proximitatea persoanei care va deveni proprietarul ei, de obicei în spatele statuii de la Muzeul Grăniceresc Năsăudean, unde slujesc ca muzeograf, sau pe o bancă în parc, ori legat de marginea unui gard, ori pe treptele celei mai frumoase biserici din lume, după Hagia Sofia, adică Biserica din Lușca. Copiii vin, iau cartea și pleacă fericiți.

De unde știți?

Crin-Triandafil Theodorescu: Pentru că îi urmăresc pe ascuns, cu o bucurie de copil. Îi văd cum iau cartea încântați și dispar. Fetele vin însoțite, de obicei, de câte o colegă. Hohotesc, iau cartea și pleacă cu ea, ciripind, vesele. Băieții vin singuri, se uită în jur, ca într-un roman polițist, și recuperează cartea de pe treptele bisericii.

Cărțile au poveștile lor, dar în această provocare se naște o poveste nouă. Mă gândesc cum vor rămâne aceste cărți în bibliotecile și mințile lor, le vor scoate ani mai târziu și-și vor aminti: „Această carte o am din liceu. Era un popă, un pic cam ciudat, care împrăștia cărți. Iar eu am furat această carte de la el.”

De unde v-a venit ideea?

Crin-Triandafil Theodorescu: Citeam în presă că în Bistrița a fost capturată o fată care a furat o carte. Ideea mi s-a părut strălucitoare, iar gestul ei tulburător. Așa că am decis să perpetuez acest eveniment pe care eu l-am văzut astral.

Un copil care fură o carte! E minunat. A stat Planeta în loc când am citit asta.

Inițial am decis să cumpăr lunar o carte, din banii mei, și să o dăruiesc unui copil care-și dorește un volum anume. Ulterior, evenimentul s-a amplificat, au intervenit sponsori, prieteni sau oameni pe care nu-i cunoscusem niciodată. A fost o vreme când petreceam câte o oră pe zi împachetând cărți și plimbându-mă cu ele prin oraș. Și e minunat. Am un sentiment rocambolesc, de parcă m-aș lupta cu fiarele în junglă sau m-aș cățăra pe Everest, de parcă aș explora cele mai adânci peșteri de pe Planetă.

Dincolo de asta, lumea este strâmbă câtă vreme avem copii care-și doresc cărți și nu pot să ajungă la ele ori atâta vreme cât avem animale închise în condiții greu de imaginat, în Grădini zoologice. Lumea este strâmbă câtă vreme avem bătrâni care-și drămuiesc banii la casieria unei farmacii. Iar toate astea sunt lacune, sunt suferințe.

Ați furat vreodată o carte?

Crin-Triandafil Theodorescu: Tata a fost un cărturar, un iubitor de carte și, mai mult decât atât, a fost un bibliofil. Iubitorul de carte care devine bibliofil cade într-un păcat foarte greu, începe să iubească materia cărții, nu conținutul ei.

Bibliofilul este un păcătos, tata era un păcătos și mi-a transmis și mie această dragoste față de cărți.

Am trăit într-o casă în care exista o bibliotecă, o încăpere închinată cărții, unde se afla un singur birou micuț, la care tata își lucra uneori documentele de serviciu, iar pereții erau acoperiți de volume. Nu a fost nevoie să fur cărți, fiindcă am trăit cu ele.

Dar am furat o floare, un trandafir.

Adolescent fiind, l-am luat din curtea unui om care-și iubea atât de mult trandafirul acela. A existat în viața mea un medic care m-a îngrijit într-un spital în care am fost internat două luni, și cu care mă plimbam mult printr-o curte doldora de opere de artă pe care le cumpărase sau le crease el însuși. Într-una dintre plimbări mi-a arătat un trandafir pe care îl adusese din străinătate și îl adaptase la noi. Era foarte mândru de el, mai ales că acea varietate nu exista atunci în România. Urma să înflorească în câteva zile. Am pândit momentul, iar în dimineața în care floarea s-a deschis, l-am tăiat pe furiș, am sărit gardul spitalului, am alergat la casa unei fete pe care o iubeam și am pus trandafirul pe pragul casei.

Ani mai târziu, larma din acea dimineață, când medicul și-a descoperit comoara furată m-au ajuns din urmă și m-a copleșit un sentiment de vinovăție.

Zilele trecute, povestind cu un preot drag sufletului meu i-am relatat și această întâmplare din tinerețe, care, vă spun, m-a căutat.

Medicul nu mai este.

Îi povesteam preotului acestuia înțelept despre drama din sufletul meu și el mi-a spus că singura cale de a ieși din această situație este să fur un trandafir și să-l pun pe mormântul medicului.


Dacă ai o comunicare privilegiată cu Dumnezeu, ce rost mai are să te întorci în lume?

Crin-Triandafil Theodorescu: Are, pentru că drumul spre Dumnezeu trece prin cel pe care îl iubești, prin aproapele tău. Nu există nicio legătură directă cu Dumnezeu.

Imaginați-vă că drumul omului spre Dumnezeu este un lift. Te urci, dar nu poți apăsa direct butonul Cer. Va trebui să apeși pe rând butoanele tuturor etajelor unde se află oamenii pe care îi iubești tu. Altfel nu poți ajunge direct în cer.

Și dacă nu ai oameni pe care îi iubești pentru că ești rănit și aceste răni te-au învățat să te ferești de oameni, fiindcă ei te rănesc, ce faci? Nu mai ajungi la Dumnezeu?

Crin Triandafil Theodorescu: Dacă nu știi să iubești nu ajungi la Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu este iubire. Așa zicea sfântul Ioan și este cea mai înaltă și mai frumoasă cugetare a tuturor timpurilor.

Dacă nu știi să iubești ai pierdut singurul lucru care te separă fundamental de regnul animal.

Ce rost au cărțile în această căutare a iubirii?

Crin-Triandafil Theodorescu: Niciun rost.

Cuvântul rost este, în sine, tulburător. Există o carte fantastică a lui C. Noica, „Cuvânt împreună despre rostirea românească”. Acolo, filozoful observă faptul că acest cuvânt românesc are niște sensuri tulburător de anacronice.

O dată, rost înseamnă gaură, dar nu o gaură oarecare, ci o lipsă care trebuie astupată. De acolo vine și verbul a rostui, adică a umple ceva. în același timp, rost înseamnă și sens, fiindcă definiția omului este de vid care trebuie să se umple cu ceva. Ne întoarcem așadar la Mihai Eminescu și la Tao Te Qing, care în cartea sa, „Cartea Drumului către Adevăr”, povestește, cu 4 secole înainte de Hristos, că omul este un vas, iar noi nu ar trebui să fim atenți la forma și materialul din care este creat acest vas, ci la volumetria pe care el o înglobează. Acesta este sensul unui vas, golul.

Or, omul este un gol, un vas care trebuie umplut. Cu ce îl umpli? Cu iubire.

Care este rostul cărții? Niciunul. Nicio carte nu te va învăța să iubești.

Iubirea este Dumnezeu care se plimbă desculț prin sufletul tău, prin iarba care crește acolo. Abia când vei înțelege acest adevăr poți trece mai departe și să-l cauți în alte forme, prin cărți.

Care este rostul unei cărți?

Am cunoscut odată o femeie analfabetă, căsătorită cu un învățător. Am cunoscut-o și am întrebat-o: „Cum era soțul dumneavoastră?”. Iar ea mi-a răspuns într-un mod surprinzător: „Soțul meu era cam leneș. Eu, continuă ea, aveam o curte plină cu animale, care trebuiau îngrijite, iar soțul meu stătea zile întregi, cocoțat în vârful patului, iar aici vine partea frumoasă, cu o carte în mână, uitându-se în ea.”

Acea femeie vedea actul lecturii ca pe o contemplare. Soțul ei, cocoțat în vârful patului era părtaș la o lume întreagă, pe care o studia atent de pe vârful unui munte, așa cum o zugrăvise autorul. Căci, ce altceva poate fi cartea decât experiența rafinată și subtilă a vieții unui om.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *