Mărturie ŞOC a unui medic român din Italia: E un coşmar, vor rămâne în mine multe găuri, spaţii moarte….de durere! Oricum mi-am scris testamentul

Italia continuă să fie cea mai lovită ţară de pendemia de Covid-19, iar numărul morţilor creşte alarmanat, de la o zi la alta. În faţa acestui val de decese, medicii încep să se simtă neputincioşi şi sunt din ce în ce mai demoralizaţi.

Este şi cazul lui Carmen, o tânără româncă angajată ca medic la spitalul din Alba , provincia Cuneo. În faţa avalanşei de cazuri grave, românca se simte descumpănită, iar mesajul trimis unui prieten denotă disperarea şi dimensiunea dramei pe care o trăieşte în aceste zile.

Silviu Andrei, prieten bun cu Carmen, a relatat într-o postare pe Facebook o conversatie avută cu aceasta. Din discuţie se vede că românca aflată în prima linie a luptei cu cumplita boală este epuizată şi se află la capătul puterilor.

„Ea este Carmen. E cumătra mea pentru că eu i-am botezat superba fetită, Iris, dar mult mai important peste acest grad de rudenie e prietenia dintre noi de peste 25 de ani. Ea şi Cristi, soţul ei şi prietenul meu drag, locuiesc în Alba, Italia.

Carmen a studiat medicină în Italia şi acum lupta pe frontul covid-19 umăr la umăr cu medicii italieni în cea mai cruntă provocare din timpul vieţii noastre, în Spitalul din Alba , provincia Cuneo, Asl Cn2. Astăzi, Carmen, mi-a scris pe whatsapp un mesaj care m-a darâmat şi mi-a smuls un val de lacrimi. Îl redau integral că să înţelegeţi amplitudinea pandemiei prin ochii cuiva care a ales să LUPTE! pentru oameni în linia întâi.

«Sunt eu Silviule, acestea sunt fotografii de pe un câmp de luptă. Combat în fiecare zi, pentru cel puţin 12 ore cu un duşman necunoscut. Suntem în război….persoane ce mor …repede, singuri, sofocati de o polmonita interstiţială bestială. Nu sunt reguli…se îmbolnăvesc toţi, şi mai tineri şi mai bătrâni. Ieri a murit cumnatul unei colege…62 ani, fără patologii.precedente… Aseară, în tură de noapte, alţi 3 erau gravi…nu ştiu ce să mai cred…Mi-e frică, mi-e frică cu adevărat… Când ajung acasă încerc să mă izolez…nu mai dorm în aceeaşi camera cu Cristi (şi asta mă doare, căci am nevoie de suport, de îmbrăţişări), nu o îmbrăţişez pe Iris, dezinfectez în continuu tot! E un coşmar, chiar şi atunci când va fi terminat, vor rămâne în mine multe găuri, spaţii moarte….de durere!