VIDEO 30 de ani de la Căderea Zidului Berlinului. 9 noiembrie 1989, ziua care a schimbat lumea

După aproximativ trei decenii în care a fost bariera ce diviza Germania şi a reprezentat un simbol al autorităţii şi puterii sovietice, Zidul Berlinului a căzut la 9 noiembrie 1989, marcând finalul unui capitol amar al Războiului Rece.

„La început au fost sârma ghimpată şi bolţarii, aruncaţi în panică în miezul nopţii. Apoi, beton şi cărămizi, turnuri de control, mitraliere, un câmp minat luminat şi sângele celor care încercau să sară peste Zidul Berlinului, un simbol gri al Războiului Rece”, notează lucrarea „The Fall of the Berlin Wall: 25 Years Later: A look Back” publicată de Associated Press în 2015. Mulţi istorici plasează căderea Zidului Berlinului în centrul succesiunii evenimentelor din 1989, conform lucrării „The 1989 Revolutions in Central and Eastern Europe. From Communism to Pluralism”, de Kevin McDermott, Matthew Stibbe (2013).

Construcţia zidului a început la 13 august 1961. În 28 de ani, 5.000 de est-germani au evadat şi 191 au murit încercând să-l sară, potrivit datelor publicate în lucrarea „The Fall of the Berlin Wall: 25 Years Later: A look Back”. La 23 mai 1987, grănicerii au găsit poate ultima persoană care avea să moară aici, mai evidenţiază sursa citată.

Cu mult timp înainte ca zidul să fie construit, Berlinul devenise un centru al confruntării Est-Vest.

Zidul s-a dărâmat parţial ca urmare a unui accident birocratic, dar a căzut în contextul unui val de revoluţii care a lăsat blocul comunist condus de sovietici pe marginea prăpastiei şi a ajutat la definirea unei noi ordini mondiale.

Pe 9 noiembrie 1989, la cinci zile după ce o jumătate de milion de oameni s-au adunat în Germania de Est, într-un protest major, Zidul Berlinului, care despărţea Germania de Est comunistă de Germania de Vest s-a zdruncinat.

Liderii Germaniei de Est încercaseră să liniştească protestele din ce în ce mai ample prin facilitarea accesului est-germanilor în Germania de Vest, dar nu intenţionau să deschidă complet graniţa. Schimbările trebuiau să fie relativ minore – însă felul cum acestea au fost făcute a avut consecinţe majore.

Note legate de noile reguli au fost înmânate unui purtător de cuvânt, Gunter Schavowski – care nu a avut timp să le citească înaintea conferinţei sale de presă obişnuite. Atunci când a citit informaţia, cu voce tare, pentru prima dată, jurnaliştii au rămas uluiţi. „Călătoriile private în afara ţării pot fi acum efectuate fără condiţii prealabile”, a spus el. Jurnaliştii surprinşi au cerut mai multe detalii. Răsfoind prin notiţele sale, Schabowski a precizat că, după câte ştie el, măsura intră în vigoare imediat.

De fapt, planul era ca aceasta să se aplice din ziua următoare, cu detalii pentru obţinerea unei vize. Însă ştirea era deja pe toate posturile de televiziune – şi oamenii din Germania de Est s-au strâns în cozi imense la frontieră.

Harald Jager, un poliţist de frontieră de serviciu în acea seară, a declarat pentru Der Spiegel, în 2009, că a rămas confuz după conferinţa de presă şi apoi a urmărit cum mulţimea ajungea la graniţă.
Jager şi-a contactat în repetate rânduri superiorii, dar aceştia nu au dat ordine de deschidere fie a porţii, fie a focului asupra mulţimii. Cu doar câţiva paznici care trebuiau să înfrunte sute de cetăţeni furioşi, forţa nu putea fi utilizată cu vreun folos semnificativ.

„Oamenii ar fi putut fi răniţi sau omorâţi chiar şi fără focuri de armă, în confruntări sau dacă se crea panică printre miile de persoane adunate la punctul de trecere a graniţei”, a precizat el pentru Der Spiegel.

„De aceea le-am dat oamenilor mei ordinul: Deschideţi bariera!”

Mii de persoane au trecut, sărbătorind şi plângând, în scene care au ajuns în toate colţurile lumii, prin intermediul presei. Mulţi au escaladat zidul de la poarta Brandenburg, doborându-l cu ciocane şi târnăcoape.

Un an turbulent ajunsese la punctul său culminant.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa a fost împărţită de Uniunea Sovietică şi foştii săi aliaţi occidentali şi sovieticii au ridicat treptat o „Cortină de Fier” care despărţea Estul de Vest.
Germania învinsă a fost împărţită de puterile ocupante – SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS – partea sa estică fiind controlată de sovietici. Germania de Est, cunoscută oficial ca Republica Democrată Germană, a devenit avanpostul Uniunii Sovietice în Europa Occidentală.

Însă Berlinul a fost scindat în patru, cu zone britanice, franceze şi americane în vestul oraşului şi zona sovietică în est. Berlinul de Vest a devenit o insulă înconjurată de Germania de Est a comuniştilor.

De ce s-a prăbușit Zidul

Până în anii 1980, Uniunea Sovietică se confrunta cu probleme economice acute şi penurii majore de alimente şi atunci când un reactor de la centrala nucleară de la Cernobîl, din Ucraina, a explodat în aprilie 1986, a fost un moment simbolic al prăbuşirii iminente a blocului comunist.

Mihail Gorbaciov, liderul sovietic care preluase puterea în 1985, a introdus reformelepolitice „glasnost” (transparenţă) şi „perestroika” (restructurare). Însă evenimentele au evoluat într-un ritm mult mai alert decât el ar fi putut să prevadă.

Mişcările de reformă clocoteau deja în blocul comunist. Ani de activism şi greve în Polonia au culminat cu partidul comunist de la guvernare votând legalizarea sindicatului Solidaritatea.

Până în februarie 1989, Solidaritatea purta discuţii cu guvernul şi alegeri parţial libere din vară au dus la câştigarea de locuri în parlament.

Şi ungarii au lansat demonstraţii majore pentru democraţie, în luna martie. În mai, 240 de kilometri de sârmă ghimpată au fost distruşi de-a lungul graniţei cu Austria – prima fisură în Cortina de Fier. Revoluţia ungară din 1956 a fost suprimată în mod brutal de sovietici, dar de data aceasta avea să reuşească.

Până în august, valul revoluţionar se stârnise cu adevărat la periferii. Două milioane de oameni din Estonia, Letonia şi Lituania – pe atunci părţi ale Uniunii Sovietice – au participat la una dintre cele mai memorabile demonstraţii ale aşa-numitei „Revoluţii cântătoare”, atunci când au format un lanţ uman de 600 de kilometri în republicile Baltice care-şi cereau independenţa.

Cehoslovacia, a cărei încercare de a face reforme pentru liberalizare a fost suprimată brutal în 1968, a găsit o altă modalitate de scăpare. Est-germanii puteau călători către ţara socialistă vecină fără restricţii şi au început să inunde Ambasada Germaniei de Vest, fiind în cele din urmă evacuaţi în Vest cu trenul.

Germania de Est a sfârşit prin a-şi închide graniţa cu Cehoslovacia, în octombrie, pentru a mai potoli fluxul. Însă până la acel moment, revoluţia cuprinsese deja Germania comunistă.
Totul a început cu demonstranţii care participau la marşuri pentru libertate în centrul oraşului Leipzig. Pe 9 octombrie, la câteva zile după a 40-a aniversare a Germaniei de Est, 70.000 de oameni au ieşit în stradă.

Existau cereri venite din Germania de Vest pentru alegeri libere şi discuţii privind reforme de la noul lider comunist al Germaniei de Est, Egon Krenz. Nimeni nu ştia că prăbuşirea Zidului avea să aibă loc câteva săptămâni mai târziu.

Şi apoi, pe 31 octombrie, numărul oamenilor care voiau instalarea democraţiei în Germania de Est a ajuns la o jumătate de milion. Kenz a mers la Moscova pentru întâlniri – recent el a declarat pentru BBC că a fost asigurat la acel moment că o reunificare a Germaniei nu era în plan.

Pe 4 noiembrie, la o lună după ce protestele din Germania de Est începuseră, în jur de jumătate de milion de oameni s-au adunat în Alexanderplatz, în inima Berlinului de Est.

Trei zile mai târziu, guvernul a demisionat. Însă nu exista nicio intenţie de a face loc democraţiei şi Egon Krenz a rămas şef al Partidului Comunist şi liderul de facto al ţării.
Nu avea să rămână în acest rol pentru mult timp. Cinci zile mai târziu, Schabowski a ţinut conferinţa sa de presă care avea să schimbe lumea.

La începutul anului 1989, demonstranţii din Piaţa Tiananmen, din Beijing, au cerut introducerea democraţiei în China şi au fost zdrobiţi de o intervenţie militară.

URSS îşi folosise armata înainte pentru a înăbuşi revolte. De ce nu s-a întâmplat acest lucru şi de această dată?

În interiorul Uniunii Sovietice a folosit-o, omorând 21 de protestatari pro-independenţă din republica sovietică Georgia. Însă în alte părţi ale blocului comunist, nu a recurs la aceast tip de acţiune.
Îndepărtându-se de politica sovietică, Mihail Gorbaciov a decis împotriva folosirii puterii armatei, într-o încercare de a potoli demonstraţiile şi revoluţia politică din ţările învecinate.

Un nou capitol în istoria lumii

Pe 3 decembrie, Gorbaciov şi preşedintele american George H.W. Bush au stat unul lângă altul în Malta şi au publicat o declaraţie care spune că Războiul Rece dintre cele două ţări se apropie de sfârşit.
Valul de revoluţii din 1989 nu se încheiase încă.

Studenţii care demonstrau în Praga s-au ciocnit cu forţele de ordine, declanşând Revoluţia de Catifea care a răsturnat de la putere comunismul cehoslovac în câteva săptămâni.

În România, demonstraţiile s-au încheiat cu violenţe şi au dus la căderea dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Un nou guvern a preluat puterea, în timp ce Ceauşescu a fugit.

El şi soţia sa Elena au fost capturaţi şi executaţi în ziua de Crăciun. Peste 1.000 de persoane au murit în mişcările de dinainte şi de după revoluţie, acest aspect diferenţiind România de celelalte ţări unde au avut loc evenimente similare în mare parte fără vărsare de sânge.

În 1990, Letonia, Lituania şi Estonia au profitat de noile libertăţi politice pentru a elimina Guvernul comunist şi a lua măsuri pentru independenţă. Uniunea Sovietică se destrăma, dar Gorbaciov a mai avut o ultimă tentativă de a încerca să o reformeze, alături de liderii celor 15 republici sovietice.

Comuniştii extremişti care s-au opus reformelor sale au încercat un puci, când acesta era în vacanţă în Crimeea, în august 1991, plasndu-l sub arest la domiciliu.

Puciul a fost învins în trei zile, în timp ce forţele pro-democraţie se raliau în jurul lui Boris Elţîn , preşedintele Republicii Ruse.

Însă a marcat ceasul morţii URSS şi una câte una, republicile sale şi-au declarat independenţa.

Cinci lucrui definitorii despre Zid

Doborât în euforia din noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost ani la rând simbolul dureros al divizării Germaniei învinse şi al confruntării dintre lagărul sovietic şi lumea occidentală. AFP consemnează cinci lucruri definitorii despre centura de beton care a făcut timp de aproape 30 de ani din Berlinul de vest o enclavă în blocul estic.

Plăci de beton armat

Construit începând din 13 august 1961 pentru a opri exodul est-germanilor spre Occident (trei milioane de persoane între 1945 şi 1961), Zidul Berlinului măsura în total 155 de kilometri: 43 tăiau Berlinul de la nord la sud, iar 112 izolau Berlinul de vest de restul Republicii Democrate Germane (RDG).

Zidul era format în mare parte din plăci de beton armat cu o înălţime de 3,6 metri, întărite în partea superioară de o structură cilindrică netedă, menită să descurajeze orice tentativă de escaladare.

În partea de est, de-a lungul zidului s-a creat un no-man’s land bine păzit, mărginit de alte fortificaţii. Supranumită „fâşia morţii”, această a doua incintă îi împiedica pe berlinezii de est să se apropie de frontieră.

Locul cel mai bine luminat din Berlin

302 posturi de observaţie şi 20 de buncăre îi ajutau pe cei peste 7000 de soldaţi să asigure supravegherea zidului. Noaptea, felinarele instalate din 30 în 30 de metri făceau din Zidul Berlinului locul cel mai bine luminat din oraş, în contrast cu penumbra în care era scufundat Berlinul de est.

Instalaţia era completată de alarme, şanţuri, sârmă ghimpată, cerberi, sisteme de foc automat. În no-man’s land, unde nici militarii nu aveau acces, nisipul greblat cu grijă permitea reperarea oricărui pas.

Checkpoint Charlie

Zidul avea şapte puncte de trecere oficiale. Cel mai celebru era Checkpoint Charlie, situat pe Friedrichstrasse, între cartierele Kreuzberg, în Vest, şi Mitte, în Est.

În octombrie 1961, acest post de frontieră a fost teatru de confruntare între Statele Unite şi Uniunea Sovietică: tancurile şi soldaţii din cele două tabere s-au înfruntat timp de câteva ore, în urma unui diferend legat de libera circulaţie a unui diplomat american, Allan Lightner.

Un an mai târziu, un zidar est-german în vârstă de 18 ani, Peter Fechter, a devenit una din primele victime ale Zidului, fiind împuşcat în timp ce îl escalada în imediata apropiere a postului Checkpoint Charlie de soldaţii aflaţi la pază şi lăsat să agonizeze în no-man’s land.

Tunelul 57

În 28 de ani de existenţă au existat numeroase tentative de trecere în Vest, de multe ori mortale. Memorialul Zidului Berlinului consemnează peste 100 de morţi între 1961 şi 1989.

Una din cele mai dramatice „evadări în masă” reuşite a fost aşa-zisa operaţiune „Tunel 57”, care a permis în octombrie 1964 unui număr de 57 de oameni să treacă în partea de vest, printr-un tunel cu o lungime de 140 de metri săpat cu ajutorul unor studenţi occidentali, pornind dintr-o brutărie dezafectată.

O altă fugă spectaculoasă a fost cea din august 1988 a unei familii de patru persoane care a trecut peste zid cu un avion de mici dimensiuni pentru fertilizare aeriană.

Inginerul electronist Winfried Freudenberg figurează ca ultima victimă a Zidului: în martie 1989, s-a prăbuşit în Berlinul occidental după ce a survolat zidul la bordul unui balon de fabricaţie proprie.

„Ich bin ein Berliner”

Cele patru cuvinte rostite în germană de John Fitzgerald Kennedy cu prilejul vizitei sale istorice la Berlin din 26 iunie 1963 au rămas în memoria colectivă.

La doi ani după ridicarea „Zidului ruşinii”, preşedintele american a vrut astfel să-i liniştească pe berlinezi şi totodată să afişeze solidaritatea taberei occidentale.

În 1985, cu câţiva ani înainte de căderea Zidului, preşedintele francez Francois Mitterrand a folosit la rândul său, la o întrevedere cu cancelarul Helmut Kohl, o formulă premonitorie: „Berlinul şi-a făcut plinul cu suferinţă, a venit timpul să-şi facă plinul de speranţă”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *